Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Cruciada I (1096 - 1099)

Hartă Primei Cruciade, 1096-1099, preluat de pe ro.wikipedia.org
Hartă Primei Cruciade, 1096-1099, preluat de pe ro.wikipedia.org

Articol tradus şi îngrijit de: Andrei Creacico

Adesea începutul primei cruciade este legat de cuvîntarea papei Urban II [1] la sinodul de la Clermont (noiembrie 1095). Însă rolul papei pentru declanşarea cruciadei a fost destul de restrîns: el a promis că biserica va proteja proprietatea cruciaţilor, a cerut să fie încetate războaiele interne şi a poruncit episcopului Ademar (+1098, în timpul asediului Antiohiei) să fie legatul papal în cruciadă.

Ideea unei cruciade a devenit foarte populară, atît printre oamenii din clasele superioare, cît şi printre oamenii simpli – unii ademeniţi de bani şi putere, cei din urmă – de propovăduirile despre eliberarea locurilor sfinte de păgîni, sau pur şi simplu de dorinţa de război şi aventuri.

Unii dintre primii propovăduitori ai cruciadelor au fost Petru din Amiens [2], care a propovăduit în nordul Franţei, Gottschalk [3], un preot german care a adunat aproape 6.000 de oameni în regiunea Rinului, Walter cel sărac [4], care şi-a adunat oastea din franci, şvabi şi lotaringi. Către primăvara lui 1096 cel din urmă adunase deja 15.000 de oameni.

În Ţara Sfîntă cruciaţii au plănuit să ajungă pe uscat, prin Ungaria şi Imperiul Bizantin. ­Trecînd prin Germania, aceştia jefuiau ţăranii şi în general nu voiau să asculte de comandanţii lor. Armata lui Walter era formată din tot soiul de foşti deţinuţi, ţărani fugari şi călugări care nu s-au regăsit în mănăstire. Anume cu aceşti cruciaţi interacţionează pentru prima dată bizantinii şi turcii selgiucizi şi în baza impresiilor îşi formează o închipuire despre forţa, mijloacele şi scopul cruciaţilor.

Zvonurile despre fărădelegile cruciaţilor s-au răspîndit repede. Astfel trupele contelui Emicho [5] au fost zdrobite de cneazul Cehiei, Briacislav [6]. Aflînd despre asta, trupele lui Gottschalk au început să jefuiască Ungaria, unde se aflau la acel moment, fiind apoi distruşi de trupele ungare conduse de regele Coloman [7]. Tot pe aici şi-au croit calea şi trupele lui Walter şi ale lui Petru, dar ştiind experienţa predecesorilor, au trecut paşnic prin Ungaria.

Cruciaţii au ajuns la hotarele Imperiului Bizantin destul de slăbiţi, dar după toate pierderile pe care le-au suferit, numărul lor ajungea la 180.000 de oameni.

Cînd oastea lui Petru a ajuns pe pămînt bizantin, împăratul Alexie [8] i-a trimis solie cum că îl va asigura cu toate cele necesare dacă acesta se va porni imediat spre Constantinopol. Într-adevăr, la locurile de popas cruciaţii găseau tot de ce aveau nevoie, populaţia grecească întîmpinîndu-i cu încredere. La 1 august 1096 Petru de Amiens a ajuns la Constantinopol, unde s-a unit cu trupele lui Walter.

Aici cruciaţii au fost primiţi respectuos, împăratul a discutat cu Petru, l-a rugat să facă tot posibilul pentru a evita dezordinea şi l-a îndemnat să nu treacă pe malul asiatic al Bosforului, ci să aştepte cavaleria, fiindcă oastea lui Petru era foarte prost echipată şi n-ar putea lupta contra selgiucizilor. Cruciaţilor li s-au oferit mîncare şi bani. Totuşi, fascinaţi de frumuseţea capitalei Imperiului şi neputînd să-şi permită să cumpere lucruri de preţ, aceştia au început să prade, alţii erau nemulţumiţi că sunt ţinuţi pe partea europeană şi nu sunt lăsaţi să lupte contra necredincioşilor.

Constrîns de circumstanţe, împăratul a luat decizia de a le permite cruciaţilor să treacă Bosforul. Aceştia s-au instalat în cantonament la Elenopol, la nord-vest de Niceea. Petru nu a putut stăpîni armata, care s-a împrăştiat în împrejurimi şi a început să prade. Unul din aceste grupuleţe chiar a reuşit să învingă un detaşament turcesc. Toate acestea s-au întîmplat împotriva voii lui Petru, care după aceea s-a întors în capitală ca să aştepte cavaleria. Turcii s-au folosit de haosul din armata cruciată şi a înfrînt-o într-o singură zi, la începutul lui octombrie 1096.

În vara lui 1096 a început mişcarea ducilor, conţilor şi a principilor, alimentată de entuziasmul maselor. Unul dintre aceştia, Godfrey de Bouillon [9] (împreună cu fratele său, Baldwin [10]), a reuşit să adune 70.000 de ostaşi destul de bine înarmaţi. Hugo cel Mare, contele de Vermandois [11], fratele regelui francez Filipp I [12], a pornit şi el în ajutorul cruciaţilor, fiind chiar primul care a făcut jurămînt de vasal în faţa împăratului Alexie I. În nordul Franţei s-au format două oştiri, avîndu-i în frunte pe ducele Normandiei Robert II [13] (fiul cel mare al lui William Cuceritorul [14]) şi pe contele Flandriei Robert II [15]. Cei din urmă, împreună cu Hugo, şi-au pus calea prin Italia, unde au luat binecuvîntarea papei. În sudul Franţei o oastea cruciată s-a format avîndu-l în frunte pe Raymond IV, contele Toulousei [16].

Oştile care au ales calea Italiei nu au reuşit să ajungă la timp în Bizanţ. De acest fapt s-a folosit principele de Taranto, Bohemond [17] (normand, care a suferit o înfrîngere chiar de la Alexie I în 1083), împreună cu vărul său, Tancred [18], care i-a convins pe cruciaţii rămaşi în Italia să înceapă campania sub comandamentul său. Normanzii din sudul Italiei erau cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului, implicarea lor în cruciadă determinînd noi raporturi ale cruciaţilor faţă de Bizanţ.

Toate aceste oşti nu aveau un conducător comun, fiecare urmărind scopuri separate. Împăratul Alexie înţelegea situaţia reală, de aceea era destul de neîcrezător faţă de oştile cruciate. El stăruia să nu se adune în jurul Constantinopolului mai multe oştiri concomitent, încercînd cît mai repede să le treacă pe malul asiatic al Bosforului. De asemenea împăratul a vrut ca fiecare conducător cruciat să jure că toate teritoriile cucerite de la turci vor trece sub stăpînirea împăratului.

Primul care a făcut jurămîntul de vasal a fost Hugo (aprox. decembrie 1096). În tot timpul petrecut de Hugo în capitală, împăratul urmărea fiecare faptă şi fiecare discuţie a lui. Acest fapt a provocat zvonuri, ajunse pînă în Europa, cum că Hugo este deţinut şi că a făcut jurămîntul fiind sub presiune. Aflînd despre aceasta, Godfrey, care se afla deja pe pămînt bizantin, i-a cerut împăratului eliberarea lui Hugo, începînd să prade teritoriile pe care se afla. Acesta a refuzat invitaţia împăratului la dialog direct, temîndu-se să intre în Constantinopol, preferînd să aştepte alte trupe cruciate.

Vrînd să evite adunarea oştilor sub zidurile capitalei, împăratul a încercuit oastea lui Godfrey, ştiind că oastea lui Bohemond (care vroia să ocupe capitala) se apropie de Constantinopol. Atunci Alexie I a hotărît să îl forţeze pe Godfrey să cedeze şi să facă jurămîntul, crezînd că acesta nu se va încumeta să intre în luptă, încercuit fiind. Dar acesta a reuşit să iasă din încercuire, ajungînd pînă la zidurile cetăţii. Oastea lotaringilor de fapt nu era periculoasă pentru Constantinopol, dar apropierea lui Bohemond şi unirea celor două oşti putea prezenta un pericol de temut.

Deoarece nici Godfrey nu ştia de apropierea lui Bohemond, nici acesta de situaţia lui Godfrey, cel din urmă a acceptat întrevederea cu împăratul, îngenunchind în faţa lui, sărutîndu-i mîna şi făcîndu-i jurămîntul aşteptat. Pînă la 7 (sau 10) aprilie oastea lui era deja trecută pe malul asiatic.

Bohemond vroia ca împăratul să-l numească Mare domestic al Orientului, adică practic conducător al cruciadei, de aceea a făcut şi el jurămîntul de vasalitate. Împăratul nu a încuviinţat şi nici nu i-a refuzat îndeplinirea dorinţei.

În luna mai au sosit şi ceilalţi comandanţi cruciaţi. Robert al Flandrei şi Robert al Normandiei au făcut şi ei cu uşurinţă jurămîntul de vasal, unicul care s-a împotrivit fiind Raymond al Toulousei, care totuşi a promis să nu întreprindă nimic împotriva vieţii şi onoarei împăratului.

Toate trupele cruciate au fost trecute peste Bosfor, pornind la sfîrşitul lui aprilie spre Niceea. În această campanie au participat aproximativ 300.000 de ostaşi.

Turcii selgiucizi erau destul de dezbinaţi, emirul care stăpînea Asia Mică, de exemplu, era practic independent de sultan.

Primii care au ajuns la Niceea (din care lipsea emirul) au fost normanzii şi lotaringii, ceilalţi sosind pe rînd, în grupuri relativ mici, ceea ce a făcut imposibil asediul efectiv al cetăţii. De aceea, Bohemond a propus să se organizeze o bătălie împotriva emirului în depărtarea cetăţii. Bătălia a fost cîştigată, iar cetatea a fost supusă împăratului în luna iunie 1097. Cruciaţii au fost nemulţumiţi de faptul că împăratul şi-a impus stăpînirea imediat, fără a le permite să jefuiască, dar conflictul a fost depăşit datorită jurămintelor pe care le-au făcut comandanţii cruciaţi faţă de Alexie I.

Următoarea bătălie importantă a avut loc la Dorileea. Aici oastea cruciaţilor, avîndu-l în frunte pe Bohemond, i-a înfrînt pe turci, care după această bătălie nu au mai putut opune rezistenţă semnificativă. Comandantul turcilor a fost nevoit să se retragă în inima ţării, permiţîndu-i astfel împăratului să recapete stăpînirea asupra regiunilor de lîngă mare.

În Heracleea cruciaţii s-au împărţit în două grupuri, unul pornind spre sud, spre oraşul Tars, celălalt – spre nord-vest, pentru a ocoli munţii şi a merge spre Antiohia.

Cruciaţii le-au propus armenilor să se alieze cu ei, dîndu-le de înţeles că în schimb vor fi scăpaţi de jugul turcilor. Una din misiunile grupului care a pornit spre nord-vest a fost anume aceea de a ridica armenii la luptă împotriva musulmanilor.

Grupul care a pornit spre sud a fost condus de Baldwin şi Tancred. Aceştia au reuşit să cucerească Tarsul, dar nu au putut împărţi puterea şi cel dintîi a fost alungat. Baldwin s-a împrietenit cu principele Edessei şi prin vicleşug i-a ocupat tronul în 1098, Edessa devenind astfel primul ducat din răsărit în fruntea căruia se află un conducător occidental.

În octombrie 1097 cruciaţii ajunseseră la Antiohia, dar datorită propriei dezordini, cît şi faptului că cetatea Antiohiei era foarte bine amplasată şi planificată, deci greu de cucerit, asediul a durat pînă în iunie 1098.

Bohemond a văzut în Antiohia o localitate ideală pentru a fi capitala principatului în fruntea căruia îşi dorea să fie de mai mult timp. De aceea el trebuia să scape de reprezentantul intereselor împăratului, Tatikie, care însoţea oastea. Pentru aceasta, cînd s-a aflat că spre Antiohia vine o armată musulmană de 300.000 de oameni, el i-a întărîtat pe cruciaţi împotriva împăratului, spunînd că acesta are intenţia de a-i dezbina şi că îi incită pe musulmani împotriva lor. Drept urmare, Tatikie a fost nevoit să plece, iar jurămintele date de comandanţi faţă de împărat au fost încălcate.

Apoi, văzînd că starea morală şi fizică a cruciaţilor se înrăutăţeşte pe zi ce trece, Bohemond a cerut să fie ales drept comandant principal al oastei şi să primească în stăpînire tot ce vor cuceri – comandanţii cruciaţi au căzut de-acord.

Bohemond, pe ascuns, a făcut o înţelegere cu un ofiţer care păzea unul din turnurile cetăţii, pe nume Firuz, armean creştin, care îi simpatiza pe cruciaţi. În noaptea 1-2 iunie 1098 acesta a cedat turnul pe care-l apăra, cruciaţii au pătruns în cetate şi au ocupat Antiohia. În acel moment oastea cruciată număra deja doar 120.000, celelalte 180.000 fie au fugit, fie au murit în lupte sau de diferite boli, fie au rămas drept garnizoană în cetăţile ocupate de cruciaţi.

A doua zi, pe 3 iunie, de oraş s-au apropiat cei 300.000 de turci, în frunte cu emirul Mosulului, Karabuga. El ştia de situaţia morală şi fizică proastă a cruciaţilor, şi în plus, aceştia erau adăpostiţi într-un oraş care a fost asediat timp de 8 luni, de aceea a hotărît să asedieze cetatea şi să-i învingă pe cruciaţi prin foame.

Asediul a durat mai bine de 3 săptămîni, timp în care şi în armata musulmană au apărut dezbinări şi dezertări. Pe 28 iunie 1098 cruciaţii au reuşit să ridice asediul, învingîndu-i pe musulmani.

După aceasta între comandanţii cruciaţi s-a iscat un conflict. Pe de o parte Bohemond cu partida sa le cerea tuturor să-i ofere toată puterea asupra cetăţii, pe de alta, Raymond (care era un om religios, cu simţul onoarei cavalereşti) cu partida sa destul de numeroasă, insista că trebuie respectat jurămîntul dat împăratului bizantin şi că Antiohia trebuie cedată împăratului. Iniţial a învins partida lui Raymond, dar oponentul său a început să-l acuze pe împărat de fapte imorale (neimplicarea în luptele cruciaţilor, cucerirea cetăţilor turceşti slăbite în urma luptelor cu cruciaţii etc.), reuşind să-i convingă pe ceilalţi comandanţi să-i ofere stăpînirea asupra oraşului.

Multă lume a pierit de diferite boli care s-au răspîndit în sînul armatei cruciate. Oamenii simpli puneau asta pe seama faptului că cruciaţii ezită să-şi împlinească misiunea principală – eliberarea Mormîntului Domnului.

Bohemond a rămas în Antiohia. Mai mulţi comandanţi, în frunte cu Raymond, au pornit spre Ierusalim. Ajuns la Tripoli, Raymond intenţiona să cucerească oraşul pentru a avea şi el teritoriu independent aici, ceea ce contravenea intereselor lui Bohemond, care a incitat oamenii să insiste asupra cuceririi cît mai grabnice a Ierusalimului. În mai 1099 Raymond a fost nevoit să părăsească Tripoli.

Întretimp, Ierusalimul aflat în mînile califului Bagdadului, a fost cucerit de califul Egiptului, care reprezenta o putere militară mai importantă.

Cruciaţii s-au apropiat de Ierusalim în număr de doar 20.000, şi aceştia istoviţi de doi ani de război, boli, foame etc. Comandanţii principali rămaşi au fost Raymond de Toulouse, Robert de Normandia şi Godfrey de Bouillon, la care s-a alăturat mai apoi Tancred. Atunci a sosit ajutor de la genovezi şi pizani, care au adus produse şi unelte necesare pentru asediu. Pe 15 iulie 1099 Ierusalimul a fost cucerit. Cruciaţii au nimicit foarte mulţi musulmani şi au distrus în cetatea tot ce amintea de islam.

Iarăşi s-au iscat neînţelegeri pe seama organizării administrative a Ierusalimului, o partidă era pentru crearea unei republici bisericeşti cu patriarhul în frunte, cea din urmă, care a şi cîştigat, pleda pentru o administrare feudală obişnuită. Raymond şi Robert, din considerente moral-religioase au refuzat conducerea cetăţii. Aceasta i-a revenit lui Godfrey de Bouillon, fratele căruia stăpînea Edessa. Bineînţeles două formaţiuni statale în frunte cu occidentali, dar mai ales din aceeaşi familie, era foarte nepotrivită pentru interesele Imperiului Bizantin, la care se adaugă şi stăpînirea lui Bohemond asupra Antiohiei (să nu uităm de vrajba dintre bizantini şi normanzi, reprezentantul cărora era cel din urmă).

În aceste condiţii, împăratul Alexie I ridică armele împotriva lui Bohemond, ocupînd cetatea Laodiceei. Acela îi incită pe genovezi şi pizani împotriva bizantinilor, reuşind cu ajutorul forţelor lor (care se îndreptau spre Ierusalim) să recucerească cetatea.

Forţele celorlalţi stăpînitori occidentali din regiune erau neglijabile în raport cu forţele lui Bohemond. Acesta a mers la Ierusalim ca şi cum să se închine la Mormîntul Domnului, întretimp folosindu-şi influenţa pentru a-l pune în scaunul patriarhal pe arhiepiscopul Adalbert de Pisa, omul său de încredere.

Ambiţiile lui Bohemond au dus la consecinţe nefaste pentru acesta. Voind să-şi lărgească teritoriile, la rugămintea principelui armean Gavriil, el l-a atacat pe Melik-Gazi, conducătorul danişmenzilor, care întretimp a devenit cea mai importantă forţă militară musulmană. Bohemond a suferit o înfrîngere categorică, fiind luat prizonier şi deţinut timp de aproape 4 ani (1101-1104). Împăratul Alexie I a vrut să-l răscumpere ca să se răzbune, dar normandul a reuşit să-l convingă pe emir să nu primească banii de la împărat, suma fiind achitată de un principe armean.

După eliberare, Bohemond şi-a adunat aliaţii (printre care şi musulmani) şi a întreprins o expediţie militară împotriva emirului de Mosul şi Aleppo, dar a suferit înfrîngere.

Ca să se poată opune eficient atît musulmanilor, cît şi grecilor, Bohemond a hotărît să apeleze la ajutorul principilor din occident. A fost primit cu căldură, avînd faima de cel mai bun comandant cruciat, de către papa Pascalie II (1099-1118), care i-a înmînat scrisori de recomandare pentru conducătorii francez şi german şi l-a binecuvîntat să propovăduiască pentru o campanie militară împotriva „schismaticilor greci”.

Regele Franţei, Filip I, i-a dat-o în căsătorie pe una din fiicele sale. Propovăduirile lui au fost foarte bine primite în Franţa, Lombardia şi Germania. La începutul lui 1107 el s-a întors în sudul Italiei, unde aştepta adunarea trupelor. Genova, Veneţia şi Pisa l-au înzestrat cu nave de luptă. Pînă în primăvară armata lui era de 30.000 de ostaşi bine înarmaţi.

Această armată a ajuns repede pe ţărm bizantin, asediind oraşul Dyrrhachium. Ca urmare a cruciadei, Imperiul a scăpat de multe griji la răsărit, putînd să-şi apere acum şi hotarul vestic. Cetatea s-a dovedit a fi destul de puternică, iar flota bizantină a făcut blocadă din partea mării, astfel încît oastea lui Bohemond a rămas fără resurse. Pînă la urmă acesta a renunţat la asediu, iar în 1108 a fost încheiat tratatul pace, în condiţii umilitoare pentru normand. De-acum încolo Bohemond nu va mai avea practic nici un rol în istoria perioadei, murind în 1011.

Bohemond a avut poate cel mai mare impact negativ atît pentru cruciada I, cît şi pentru istoria cruciadelor de apoi: întîi de toate pentru că a creat discordie şi neîncredere între cruciaţi şi Imperiul Bizantin, iar pe lîngă aceasta a creat un precedent grav, care va fi repetat de mulţi conducători în viitor – s-a aliat cu musulmanii.

După recucerirea teritoriilor creştine din răsărit, oamenii bineintenţionaţi au întemiat acolo activităţi de binefacere: aziluri, spitale etc. O asemenea frăţie monahală a fost aşezată de către Baldwin II în apropierea templului [lui Solomon], motiv pentru care a fost numit ordin al templierilor. Aceştia şi-au extins mult scopurile iniţiale, devenind în scurt timp o organizaţie cu caracter militar. Aceasta a fost întemeiată de Hugo de Payens în 1118 pe banii regelui englez şi a împăratului german.

Un alt ordin monahal-militar a fost cel al cavalerilor de Malta [sau ordinul Sf.Ioan al Ierusalimului, sau al „ioaniţilor”, sau al ospitalierilor], care i­-au avut drept model pe templieri. Aceste două ordine au jucat un rol militar important, reprezentînd cele mai puternice trupe din răsărit.

În 1131, regele Ierusalimului Baldwin II îşi mărită fiica Melisinda cu Fulk, contele de Anjou – cel mai influent om din centrul Franţei, care apoi a condus Ierusalimul între 1131-1142. Astfel orientul apropiat a devenit o zonă de interes nu doar a francezilor de sud, prin contele Toulousei, dar şi a celor de centru.

Urmaşul lui Alexie I Comnen la tronul imperial a fost Ioan II Comnen (1118-1143). Acesta a reuşit un şir de cuceriri în Asia, ce aveau drept scop supunerea Antiohiei. În 1137 ducele Antiohiei face jurămîntul de vasal în faţa împăratului, care îşi îndreaptă oastea spre Ierusalim. În 1144 emirul Mosulului cucereşte Edessa. Aceste circumstanţe au şi cauzat declanşarea celei de-a doua cruciade.

 

Note:

  1. Papa Urban II (1042-1099) – cardinal din 1078, papă al Romei din 1088. A fost legatul papei Grigorie VII, al cărui politică a continuat-o în timpul pontificatului său.
  2. Petru de Amiens (apx.1050-1115) – cunoscut şi ca Petru Pustnicul. Conform unor cronicari, în 1090 a fost în pelerinaj în Ierusalim, unde a primit de la patriarh o scrisoare adresată papei cu rugămintea de a elibera Mormîntul Domnului. Spunea că spre această întîlnire l-a adus Însuşi Domnul, care i S-a arătat în vis.
  3. Gottschalk – oastea pe care a reuşit să o adune în regiunea Rinului, a pierdut-o aproape în totalitate în Ungaria, foarte puţini dintre ei reuşind să ajungă la Constantinopol.
  4. Walter cel sărac – cavaler francez de viţă măruntă, cunoscut pentru capacităţile militare şi vitejie. A fost ucis în bătălia de la Niceea din 1097.
  5. Emicho de Flonheim (+1117) – conte care stăpînea pămînturile dintre Trier şi Mainz. Era renumit pentru lăcomie, spirit războinic şi pogromurile făcute asupra evreilor. Nu a fost nimicit împreună cu oastea sa, reuşind să ajungă la Constantinopol.
  6. Briacislav II (1092-1100) – cneaz al Cehiei, fiul cel mare al lui Vratislav II.
  7. Coloman, regele Ungariei (1068-1116) – fiul lui Geza II din dinastia Arpad. S-a folosit de cruciadă pentru a anexa Croaţia (1097) şi Dalmaţia (1105).
  8. Alexie I Comnen (1056-1118) – primul împărat bizantin din dinastia Comnen, a împărăţit între 1081 şi 1118.
  9. Godfrey de Bouillon (1060-1100) – ducele Lotaringiei de Jos începînd cu 1076.
  10. Baldwin I al Ierusalimului (+1118) – fratele mai mic al lui Godfrey de Bouillon. A fost contele Edessei între 1098-1100, după care, în 1100 a devenit primul rege al Ierusalimului sub numele Baldwin I.
  11. Hugo de Vermandois (1057-1102) – fratele regelui francez Filipp I. A fost primul care a făcut jurămîntul de vasal în faţa împăratului bizantin. S-a remarcat în bătălia de la Dorileea (1098). A fost rănit mortal în timpul bătăliei de la Cappadocia (1101).
  12. Filipp I al Franţei (1053-1108) – fiul lui Henric I şi al Annei a Rusiei, sub regenţa căreia s-a aflat începînd cu 1060.
  13. Robert II al Normandiei (1160-1134) -  fiul cel mare al lui William Cuceritorul, regele Angliei. S-a remarcat în timpul cuceririi Antiohiei şi Ierusalimului.
  14. William Cuceritorul (1023-1087) – cu ajutorul lui Henric I al Franţei a devenit duce al Normandiei în 1035. În 1066 l-a înfrînt pe ultimul rege anglo-saxon al Angliei, Harold, după care s-a declarat regele Angliei, punînd temelia dinastiei normande în regat.
  15. Robert II al Flandrei (1065-1111) – contele Flandrei între 1093 şi 1111. S-a remarcat în bătăliile de la Niceea, Antiohia şi Ierusalim.
  16. Raymond IV, al Toulousei (1041-1105) – contele Toulousei începînd cu 1088; unul din cei mai influenţi feudali din sudul Franţei. Eroul cuceririi Niceei (1097). A refuzat coroana Ierusalimului.
  17. Bohemond de Taranto (1058-1111) – fiul lui Robert Guiscard, întemeietorul regatului normand al Siciliei. Principele Antiohiei între 1098–1111.
  18. Tancred al Apuliei (+1112) – nepotul lui Robert Guiscard. S-a remarcat în timpul cuceririi Ierusalimului. A condus Antiohia în timp ce vărul său era ţinut prizonier.

 

Bibliografie (surse):

  1. F,I.Uspenskii, Istoria Cruciadelor (Успенский Ф. И. - История Крестовых Походов).

Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Republicii Democratice Moldoveneşti (1918) suprapusă cu R.A.S.S.M.(1924) şi Republica Moldova (1991)
Harta Republicii Democratice Moldoveneşti (1918) suprapusă cu R.A.S.S.M.(1924) şi Republica Moldova (1991)
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2017 istoria.md