Maramureş - regiune românească (1199 - prezent)

Antichitatea

Săpăturile arheologice au găsit urme ale locuirii omeneşti în Depresiunea Maramureşului încă din timpuri preistorice. Urme sigure din Paleoliticul Superior şi Neolitic avem spre vest în Ţara Oaşului şi la sud de munţii Gutâi, dar din neolitic s-au găsit la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al Izei între Rozavlea şi Strâmtura.

Cu aproximativ 2000 de ani înaintea erei noastre pătrund şi în acestă regiune triburile indo-europene, astfel că Epoca Bronzului e bine reprezentată prin depozite mai importante la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.

Din perioada dacică sînt cetăţile de la Sighet (dealul Solovan), Onceşti (dealul Cetăţii), Slatina şi Călineşti, dar şi de monede, vase şi obiecte de provenienţă grecească şi romană, fapt ce dovedeşte legaturile comerciale şi culturale cu civilizaţiile mediteraniene, dar mai ales cu provincia romană Dacia.

Deşi a rămas înafara ariei cucerite de Imperiul Roman, dacii din aceste regiuni ale Carpaţilor Nordici au primit influenţele civilizaţiei romane, iar în final s-au romanizat devenind parte a etnosului românesc.

Datorită poziţiei mai feritea Maramureşului, în perioada marilor migraţii dintre triburile de goţi, huni, gepizi, longobarzi şi slavi, numai aceştia din urmă au avut un impact asupra populaţiei locale.


Evul Mediu

Veche regiune românească, "Ţara Maramureşului" este consemnată pentru prima dată cu acest nume în documente la 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. La acea vreme populaţia era românească în întreg Maramureşul precum şi în regiunile învecinate de la vest, Ung şi Bereg. Pentru acestea din urmă reginele Ungariei garantau românilor dreptul de a-şi alege singuri voievodul şi de a fi judecaţi după "dreptul valah" până după anul 1383 de când avem ultimul document în acest sens.

În primele secole ale mileniului II, Voievodatul Maramureşului a fost condus de voievozi locali şi organizat în cnezate de vale. Din secolul XIV presiunea regilor Ungariei de a instaura şi aici feudalismul după model occidental s-a intensificat prin înobilarea conducătorilor locali, aceştia încercând să înlocuiască titlurile autohtone cu echivalentul în ierarhia feudală. În timp ce unii au acceptat schimbarea integrându-se în nobilimea regatului, alţii au opus rezistenţă, iar în final au trecut munţii spre regatul Poloniei unde remarcându-se prin vitejie au primit titluri şi pământuri, sau spre răsărit, unde au întemeiat Voievodatul Moldovei.

Întemeierea Moldovei a avut loc în două etape, în care s-au remarcat cele mai importante figuri din istoria Maramureşului. Mai întâi Dragoş Vodă din Bedeu, cel care după victoria asupra tătarilor în expediţia organizată de regele Ludovic I a fost trimis în 1351 să întemeieze un voievodat vasal Ungariei în scop de apărare. În 1359, Bogdan I Vodă din Cuhea după ce s-a opus ani de zile introducerii sistemului feudal în Maramureş, va trece munţii împreună cu oştenii săi şi alungând pe Balc, urmaşul lui Dragoş Vodă, va întemeia voievodatul independent al Moldovei.

Acest eveniment marchează şi trecerea de la organizarea tradiţională, de voievodat şi cnezate, la cea feudală, odată cu înstăpânirea urmaşilor lui Dragoş Vodă care vor primi titluri nobiliare şi moşii atît în Maramureş cât şi în regiunile vecine care sînt cuprinse în judeţ Maramureş de acum. Ei vor cumula titlurile cneziale cu cele nobiliare, iar Balc va fi timp de 30 de ani voievod şi comite de Maramureş, făcând trecerea spre perioada comitatului Maramureş.

Fii lui Dragoş Vodă îşi vor dori autonomia religioasă pentru Maramureş, şi în acest scop, în vara anului 1381 Balc şi Drag vor străbate drumul până la Constantinopol. Obţin atunci titlul de Stavropighie pentru ctitoria lor, Mănăstirea din Peri, cu aproape aceleaşi drepturi ca o episcopie, şi al cărei exarhat se întindea şi dincolo de pământurile săpânite de ei, până în părţile Beregului, în Sătmar, Sălaj, Ciceu şi Bistriţa.


În 1397 se refugiază în Ungaria Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei după ce a fost înfrânt de ducele Witold al Lituaniei, şi primeşte domeniul Muncaciului. El va aduce, mai întâi în Bereg, mii de familii de ruteni de peste munţi, care mai târziu vor fi primiţi şi în Maramureş ca lucrători pe domeniile nobiliare. Blânzi şi muncitori, ei vor fi favorizaţi şi de regalitate iar prin rutenizarea unor sate româneşti vor ajunge majoritari în anumite părţi ale Maramureşului.

Matei Corvin a avut relaţii strânse cu nobilimea Maramureşană, din care şi-a ales oşteni de nădejde în luptă dar şi pentru garda regală. A conferit multor maramureşeni titlul de liber-baron, care însemna că au supunere numai faţă de rege, şi se acorda în cazuri extrem de rare. De asemenea a luat sub protecţie mănăstirea românească din Peri şi a numit comiţi români pentru Maramureş, dintre care merită a fi amintit bănăţeanul Pavel Chinezul în 1467. Tot maramureşenii din garda sa îl scapă după lupta de la Baia şi îl duc, rănit, la Braşov.

După această luptă Ştefan cel Mare va face o incursiune de pedeapsă în Maramureş trecănd prin foc şi sabie oraşele de oaspeţi regali, inclusiv puternica cetate a Hustului.

Dupa victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului Ungar, Maramureşul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei (1538).
Ţările Române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul.

In 1599 întregul Maramureş ajunge în stăpînirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea ţărilor româneşti.


Epoca Modernă

După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Habsburgic, alături de Transilvania. În Maramureş nu a avut loc o trecere la uniaţie ca în Ardeal, greco-catolicismul s-a instaurat aici prin apartenenţa la Episcopia Ruteană a Muncaciului, care trece la greco-catolicism odata cu celelalte episcopii din Galiţia. Ortodoxia va mai rezista multă vreme, până spre sfârşitul secolului XIX, prin mănăstirile Bârsana, Ieud şi Moisei care se afiliază stăreţiilor moldovene, în special celei de la Putna.

Viaţa şi aşa destul de grea a ţăranilor sub stăpânirea nobililor unguri la care s-au adăugat obligaţiile fiscale şi militare introduse de stăpânirea aspră a habsburgilor a determinat apariţia cetelor de haiduci mai cu seamă în zonele muntoase din Făgăraş, Apuseni şi Maramureş. Cel mai de seamă conducător de haiduci al acestor locuri a fost Pintea Viteazul (1670-1703), fiu de nobil român din Ţara Lăpuşului care a acţionat ani buni în sprijinul populaţiei şi în dispreţul nobilimii şi al autorităţilor austriece. El se alătură lui Francisc Rakoczi al II-lea care conducea răscoala curuţilor împotriva imperiului habsburgic, şi cucereşte Cetatea Chioarului. În 1703 armata lui Pintea asediază cetatea Baia Mare, unde se afla vistieria imperială. În urma unei ambuscade, Pintea este împuşcat mortal în faţa porţii de sud a oraşului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.

La 1717 are loc ultima invazie a tătarilor, care desi vin ca aliaţi ai moldovenilor împotriva armatelor austriece care atacaseră Moldova, nu se pot ţine de la vechile obiceiuri şi în trecerea lor prin Maramureş aprind bisericile de lemn, iau prăzi, vite şi robi. Vor fi opriţi la Cavnic de armatele imperiale, iar la întoarcere maramureşenii le vor îi vor surprinde la Strâmtura pe Valea Izei şi în Pasul Prislop însus de Borşa. Puţinii tătari care au scăpat cu viaţă vor lăsa prăzile fugind spre Moldova.


Secolul XX

Hotărîrea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 prevedea unirea cu România a întregului Maramureş, dar diplomatii români prezenţi la Conferinta de Pace de la Paris din 1919 se mărginesc a susţine în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte frontiera trasată în 1916 pe Tisa, şi partea nordică a Maramureşului va fi atribuită Cehoslovaciei.

Sprijinul acordat de armatea română Cehoslovaciei pentru a bloca ofensiva Ungariei bolşevice din anul 1919 înspre Slovacia a redat României pentru o scurta perioada de timp întregul Maramureşul, după ce s-a retrasat graniţa la înţelegere cu comisia cehoslovacă. Datorită greşelilor diplomaţiei româneşti însă această înţelegere nu a mai fost ratificată şi în 1920 s-a revenit la graniţa de pe Tisa. Partea nordică a Maramureşului (6873 km2) a fost integrată Ruteniei Carpatice din Cehoslovacia, teritoriu care în 1939 a fost ocupat de Ungaria şi în 1944 de Uniunea Sovietică. Din 1991 aparţine Ucrainei. Partea sudică, românească a Maramureşului (3381 km2) devenit judeţul Maramureş (interbelic) a stat sub ocupaţie maghiară între 1940-1944, pentru ca apoi să revină României.

Deoarece partea românească, cam o treime din suprafaţa Maramureşului, rămânea o zonă prea mică şi izolată geografic, în 1968 i s-au adăugat câteva regiuni apropiate prin tradiţii şi legaturile dintre oameni, pe care dealtfel le stăpâniseră şi urmaşii lui Dragoş Vodă, anume Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi partea răsăriteană din Ţara Codrului constituind judeţul Maramureş actual.

Colectivizarea din anii 1960 a avut o amploare redusă în Maramureş datorită condiţiilor specifice de relief şi climă.

Judeţul Maramureş s-a dezvoltat bine din punct de vedere economic datorită intensificării activităţii extractive şi de prelucrare a minereului, dar şi a exploatărilor forestiere extensive. Turismul a fost şi el un domeniu care s-a dezvoltat promiţător, beneficiind de potenţialul deosebit al zonei.

Activitatea minieră a suferit un colaps după 1989 ducand şi la prăbuşirea ramurilor prelucrătoare, iar industria forestieră s-a redus considerabil după un prim salt cu efecte grave asupra mediului.

În aceste condişii forţa de muncă s-a orientat spre ţările vest-europene, în special Italia şi Spania.

Bibliografie (surse)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Maramure%C5%9F

  Scrie-ne acum noi detalii pentru a îmbunătăţi acest articol !