Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Organizarea administrativă provizorie a Basarabiei Ţariste (1812 - 1817)

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

O succintă trecere în revistă a evoluţiei cronologice a Basarabiei în perioada stăpânirii ruseşti (1812-1914) se face necesară pentru înţelegerea situaţiei regiunii în secolul al XIX-lea, totodată o succesiune a subperioadelor istoriei Basarabiei țariste trebuie cunoscută. În Basarabia țaristă perioadele de relativă libertate şi cele de reacţiune au alternat. Primele au cuprins anii 1812-1828, 1856-1866 şi 1905-1906, iar reacţiunea s-a manifestat în special în 1828-1856, 1866-1904 şi 1906-1917. Merită remarcat faptul că toate aceste perioade de relativă libertate au urmat unor războaie în care a fost angajat Imperiul rus: războiul ruso-turc din 1806-1812, războiul Crimeei din 1853-1856 şi războiul ruso-japonez din 1904. De altfel, şi eliberarea Basarabiei va surveni tot după un război, cel mondial din 1914-1918. Această periodizare, deşi întocmită de Alexandru Boldur în 1940, este la fel de valabilă şi astăzi.

Prima subperioadă de care ne ocupăm a fost cea a organizării provizorii a Basarabiei din primii ani de după răpirea ei de la Moldova (1812-1817). A fost o perioadă deosebit de grea, în care locuitorii trebuiau să se adapteze la noile realităţi, mult mai primitive decât cele cu care fuseseră obişnuiţi. De exemplu, în perioada noiembrie 1812 – noiembrie 1813 Basarabia a fost decimată de o ciumă adusă de regimentul rusesc Arhanghelgorodsk din Odesa. Ciume asemănătoare, aduse tot de trupele ruseşti venite de dincolo de Nistru, vor mai face ravagii în regiune, în special în perioada 1819-1825.

Vexaţiunile provocate de noii stăpâni erau respinse de ţăranii din judeţul Hotin încă în 1815, arătând că „suntem mulţămiţi ca să trăim cum au trăit părinţii şi strămoşii noştri cu obiceiurile moldoveneşti, cu care noi ne-am trezit.” (1) Şi deja în 1816 ţăranii din Hotin îşi formaseră părerea definitivă despre noua cârmuire: „În fiecare clipă dăm tot felul de lucruri şi nimeni nu ne întreabă dacă ne mai rămâne ce să dăm. Astfel încât, în momentul de faţă, cei mai mulţi dintre noi nu au nici ce mânca, din cauza muncilor la care suntem obligaţi zilnic, pentru a cosi şi căra fânul, pentru a îndeplini diferitele transporturi de lemne de foc şi de construcţie până în Basarabia şi la Chişinău, înspre Briceni şi aiurea.” Aşadar, pentru ţăranii din Hotin era clară diferenţa dintre Basarabia istorică şi zonele Hotinului şi Chişinăului, în ciuda faptului că ruşii extinseseră acest nume peste întregul teritoriu ocupat. În continuare, ţăranii spuneau ce îi durea: „Dacă Sfânta Fecioară ar vrea să ne uşureze de toate aceste greutăţi şi să ne lase în obiceiurile noastre moldoveneşti, moştenite de la înaintaşii noştri, pentru a recâştiga bunăstarea de care ne bucuram…, şi să putem trăi sub slujbaşi moldoveni, fii ai acestui pământ al nostru, după cum suntem noi obicinuiţi şi să ne putem înţelege în aceeaşi limbă!” (2)

Nici boierii români nu se simţeau prea bine sub noua stăpânire. Despre acest lucru ne-a lăsat o mărturie datând din 1815 consulul Prusiei la Iaşi: „Basarabiei nu-i place deloc jugul moscovit. Nobilimea se simte dispreţuită, maltratată şi treptat-treptat lipsită de privilegiile ei. Ea este îndepărtată din toate funcţiile ţării, care se încredinţează ruşilor.” Iar consulul francez adăuga: „Afară de puţine excepţii, toţi se supun cu cea mai mare neplăcere sceptrului rusesc.” (3)

Situaţia devenise gravă pentru boieri prin izolarea Basarabiei de restul Moldovei. Astfel, moşiile de peste Prut nu mai puteau fi administrate de proprietarii lor, mulţi fiind deposedaţi ilegal şi brutal. Un document evidenţia că de răul noilor stăpâni „arendaşii moşiilor din Basarabia le părăsesc, deoarece acolo nu pot vinde nimic şi n-au voie să aducă nimic dincoace.” (4)

Dornici de a acapara tot, ruşii au curmat comerţul cu Moldova, aşezând la Prut trupe compacte de cazaci. Între altele, aceştia trebuiau să oprească şi exportul de cai în Moldova, dar, arăta Iorga, „bacşişul îl făcea cu putinţă şi mai departe.” (5)

Din cauza acestei situaţii revoltătoare, boierii care iniţial doriseră să treacă la ruşi refuzau acum acest lucru, prilej bun pentru Rusia de a-l învinui pe domnitorul Moldovei că îi opreşte, supunând principatul la noi presiuni. Acestor boieri Poarta le cerea de a „vinde toate acele de peste Prut strămoşeşti moşii.” La 5 noiembrie 1815, ei răspundeau că prin aceasta vor trebui „a se despărţi fiii de părinţi, fraţi şi alte rudenii”, o ramură a familiilor aşezându-se la ruşi. (6) Poarta, intransigentă, le-a impus ori vinderea moşiilor, ori strămutarea lor înşişi sub ruşi. Ca urmare, se forma în Moldova un „comitet asupra desfacerii locuitorilor celor din a dreapta Prutului de averile lor din oblastia Basarabiei.” La 14 ianuarie 1816 hotărâseră în cele din urmă să se transmute la ruşi numai doi boieri: Ioan Balş şi Constantin Paladi. Cu vremea însă, vor mai apărea ca dvoreni în Basarabia: Constantin şi Ştefan Ghica, Vasile Rosetti, Constantin Canta, Ioan Sturdza, Panaite Cazimir, Dinu Rusu etc. Dragostea de moşie a învins până la urmă groaza!

Dar cele mai multe greutăţi tot pe umerii ţăranilor apăsau. Deja în primii ani ai ocupaţiei se înregistraseră numeroase plângeri ale populaţiei rurale, strânse în dosare precum cel din 1814, „Despre abuzurile făcute de către regimentul de infanterie Ohotski (vânătoresc) faţă de locuitorii diferitelor sate din judeţul Orhei”, totalizând 101 file. (7) Ca urmare, a apărut încă din primii ani rezistenţa ţărănimii basarabene, care deseori a generat tulburări şi chiar revolte. Lupta ţăranilor s-a materializat mai ales prin jalbe şi petiţii adresate administraţiei judeţene sau regionale, generalului guvernator al Basarabiei, sau chiar către ţar. Iar când abuzurile şi nedreptăţile întreceau orice limită, ţăranii îşi luau lumea în cap şi îşi părăseau vatra. Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau realmente cu asalt graniţa Prutului. Ce ne spunea în acest sens Kasso?

La sfârşitul anului 1812 a început emigrarea basarabenilor în Principatul Moldovei… Majoritatea celor care-şi părăseau locul de trai erau ţăranii; ei îşi urcau în grabă boccelele în căruţe şi se îndreptau spre Prut, ca să treacă pe malul drept, rămas sub suzeranitatea luminatei Porţi… Acest exod se explică mai degrabă prin faptul că starea populaţiei din precedenţii ani de ocupaţie militară era extrem de apăsătoare din cauza birurilor nenumărate şi, se prea poate, din cauză că poporul a încetat să creadă că administraţia noastră e în stare să-i împuţineze durerile.” (8) Despre fenomenul emigrării basarabenilor am mai avut ocazia să vorbim. Acum nu vom face decât să arătăm în ce măsură faptele administraţiei ruseşti au îndreptăţit această soluţie disperată.

În 1816 erau stabilite impozitele către stat. Guvernul rus hotăra „a impune locuitorii de acolo (din Basarabia) la toate impozitele ce erau strânse de la ei în timpul guvernului turc, astfel ca aceste impozite să fie strânse exact pe aceleaşi baze şi în aceleaşi termene, după cum avea loc în acele ţinuturi până la intrarea armatelor Imperiului rus.” (9) Şi, deşi ţarul Alexandru I spunea într-o scrisoare adresată mitropolitului Gavriil că: „Eu voiesc ca această provincie roditoare să fie trezită la o nouă viaţă”, (10) concomitent erau restabilite toate impozitele grele şi distribuite fără măsură, existente în vremea Principatului Moldovei, precum: birul, răsura, dajdia, deseatina sau dijma, vădrăritul, cornăritul etc.

Kasso remarca şi el „binefacerile” administraţiei ruseşti: „Situaţia economică a ţinutului (Basarabia) devenea tot mai precară. Basarabia, ruptă de trupele noastre de grăniceri de Moldova, a fost lipsită de pieţele sale de altădată, iar altele noi nu putea să găsească în Rusia. Abia în anul 1815 a căpătat dreptul de a exporta grâne prin Ismail în Turcia şi prin Noua Suliţă în Austria (se observă uşor cum erau evitate orice contacte cu Moldova). Aceată nelinişte generală care a cuprins toate păturile populaţiei, a influenţat până într-atâta asupra lucrurilor, încât chestiunea cu privire la jurământul de credinţă al întregului popor Rusiei era amânată în Basarabia din an în an (până în 1816, şi atunci doar în urma stăruinţei mitropolitului).” (11)

Dar, cu toate acestea, se poate considera că Basarabia a fost o regiune „menajată” faţă de cea mai mare parte a imperiului, supus unui regim mult mai crunt. Ocupând Basarabia, ţarul Alexandru I a încercat să impună o rusificare paşnică, cu ajutorul unui regim politic mai liberal decât în restul Rusiei. Despre acest lucru vorbea şi amiralul Ciceagov, succesorul lui Kutuzov în fruntea trupelor de la Dunăre, adresându-se ţarului: „Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească câtăva vreme. Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor.” (12)

Administraţia provizorie a Basarabiei a menţinut şi vechile diviziuni administrative, cele 12 ţinuturi din vremea Principatului Moldovei, subîmpărţite la rândul lor în ocoluri. Primii ispravnici au fost boieri români, iar primele legi ale provinciei Basarabia au fost întocmite de munteanul Petru Manega. Acesta va fi din 1832 tutorele bibliotecii înfiinţate în acel an la Chişinău.

Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei: „Administrând Basarabia, trebuie să ne gândim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sârbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” (13) Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol. Iată cum releva acest real câştig acelaşi Kasso: „1) el ne apropie de Peninsula Balcanică; 2) ne dă putinţa să stăm pe picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde pe viitor mai departe în paguba Imperiului turcesc, potrivit dorinţei politice a Ecaterinei II. Prin acest tratat, statul nostru a căpătat o rotunjire a Novorusiei, dând siguranţă Odesei, născută de curând, care până acum era mereu îngrozită de tătarii neastâmpăraţi din Bugeac. Dar, afară de aceasta, cel mai esenţial moment în acest câştig a fost faptul că pentru prima dată Rusia a anexat supuşi creştini de-ai Porţii din Europa. Crimeea şi stepa Oceacovului, cucerite până acum, prezentau prin sine, sau întinderi cu desăvârşire pustii, sau locuri populate cu mahomedani; prin bucata din Moldova alipită la Rusia ni s-a dat putinţa pentru prima oară să dovedim popoarelor creştine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creştinii de sub jugul otoman şi gradul de fericire ce i-ar aştepta, dacă ar fi adumbriţi de aripile vulturului cu două capete!” (14)

După cum se vede, organizarea provizorie a Basarabiei avea scopul de a asigura Rusiei simpatiile populaţiilor creştine şi „a le da un prim gaj asupra sincerităţii intenţiilor sale”, cum afirma contele Capodistria, consilierul principal al ţarului pentru problemele Orientului. (15)

Prin urmare, la început Basarabiei i s-au rezervat condiţii pentru conservarea caracterului ei naţional românesc. La 2 august 1812, ţarul acorda Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei.

Prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernământul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 atribuia acestui guvernământ două departamente (ministere). Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga: „Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.” Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.” (16)

Prin aceste legi, şi în special prin cea din 2 august 1812, intitulată „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei”, toate problemele administraţiei interne a Basarabiei stăteau în grija guvernatorului civil. Iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti.

Despre legea din 2 august 1812, Vighel arăta că însărcinarea de a o concepe i-a fost dată lui Capodistria şi nu unui rus, „fiindcă Rusia n-a avut atunci timpul necesar ca să-şi bată capul cu organizarea unui petec de pământ de curând dobândit.” Caracteristicile acestei legi erau astfel evidenţiate de Nolde: „1) Administraţia era supusă cu totul legilor moldoveneşti, nu numai în ce priveşte dreptul civil, dar şi cel public, şi 2) Organul administrativ suprem era compus din persoane oficiale, luate în majoritate dintre proprietarii locali. Guvernul rus, nedorind să se amestece în administraţia însăşi a provinciei, a lăsat totul să meargă ca în trecut.

Iar Krupenski concluziona: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administraţia ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” (17)

Cele două departamente ale guvernământului provizoriu se divideau fiecare în câte trei secţiuni: primul în secţiunile civilă, penală şi poliţienească, iar cel de-al doilea în secţiunile statistică, financiară şi comercială. Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari) ruşi în proporţie de 7:5. (18) Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. De altfel, fiecare departament avea două cancelarii: una românească şi una rusească.

După cum am mai arătat, se menţinea vechea organizare în judeţe, având în frunte ispravnici (numiţi pârcălab la Hotin, serdar la Orhei etc.), cu competenţă administrativă şi judiciară. Subdiviziunea judeţelor o constituiau ocolurile, conduse de ocolaşi. Oraşele aveau primari, iar mazilii îşi păstrau vechea organizare, inclusiv căpitanul de mazili. Armata era sub comandamentul special al unui şef deosebit, iar biserica avea în frunte un mitropolit.

Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni. Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernământului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pământului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile pe teritoriul întregului Principat al Moldovei.

Primul guvernator al Basarabiei a fost bătrânul boier moldovean Scarlat Sturdza, numit oficial la 7 august 1812. El se afla sub ordinul generalissimului Kutuzov. Era ajutat în conducere de Matei Krupenski, numit într-un raport consular „un mizerabil”, iar într-o scrisoare contemporană „un ponegritor fără talent.” (19)

Alt document releva: „Prostia guvernatorului Sturdza şi, mulţumită ei, nemăsurata lăcomie a feciorului de boier de aici Matei Krupenski, care i s-a dat ca viceguvernator, şi a ispravnicilor ce atârnă de el, au dat frâu slobod la toată samavolnicia, apăsarea şi nedreptatea şi fac guvernul rusesc în acea parte cu adevărat odios. Cine plăteşte bine, are dreptate acolo, precum era odată aici.” Iar consulul francez constata: „Actele arbitrare şi contrare păcii ruinează cu totul pe proprietari.” (20)

În 1813, o comisie condusă de funcţionarul Baikov era trimisă să examineze lipsurile guvernării Sturdza. În raport se spunea că Sturdza suferea de „lipsă de experienţă, bătrâneţe şi slăbiciunea caracterului”, guvernul fiind „prea moale.” (21) În continuare, se făcea o caracterizare foarte negativă administraţiei, arătându-se abuzurile, păstrarea veniturilor ilegale din trecut ale ispravnicilor, înfiinţarea unor noi impozite etc. Ca urmare, la 17 iulie 1813, Sturdza era demis pe caz de boală. Iar locul său va fi luat de acum înainte numai de guvernatori ruşi.

Între măsurile menite să îndulcească ocupaţia rusească să mai amintim că Rusia ierta birurile pe trei ani şi recunoştea provizoriu privilegiile, datinile şi legile provinciei. Un comisar imperial venea în primăvara anului 1816 pentru a cerceta pricinile nemulţumirilor, soldate cu masive emigrări peste Prut. El a trebuit să întărească drepturile tuturor claselor sociale: clerici, nobili, negustori şi popor. Iar ţarul îi scria la 1 aprilie 1816 mitropolitului Gavriil, recomandându-i ca scrisoarea să se citească prin biserici. Cu această ocazie, ţarul arăta: „Spre cea mai extremă durere, sunt informat în mod absolut sigur că toate năzuinţele mele nu sunt realizate şi că dezordinea, mai cu seamă pornind de la un timp încoace, a ajuns în ultimul grad.” (22) În sfârşit, din 1817 era îngăduită reluarea legăturilor cu Moldova.

La 5 iulie 1814, boierii basarabeni cereau ţarului „ca să se facă Înalt cunoscut, că se iartă cu totul recrutaţie pe o vreme îndelungată… Cu hotărâre… ca şi după îndeplinirea vremiei, recrutaţia să (se) ia în bani, dar nu în oameni.” Cererile acestui memoriu au fost aprobate de ţar la 12 septembrie 1815. (23)

Ruşii făceau şi erori grosolane, izvorâte din lipsa totală de cunoaştere a regiunii şi a oamenilor. La trei ani după anexarea Basarabiei, în 1815, funcţionarului Svinin i se dădea ordin să stabilească de ce religie aparţinea populaţia Basarabiei!

În acest timp, un regim foarte aspru a fost impus de noul guvernator, generalul Harting. Acum s-a căutat îndepărtarea din conducere a boierilor români, acoperiţi cu tot felul de acuzări denigratoare. Despre netemeinicia acuzărilor aduse lor de către ruşi vorbea ducele francez Richelieu, aflat în serviciul Rusiei: „În general, boierii moldoveni, pe care i-am văzut şi cu care am putut să mă întreţin, mi-au părut foarte departe de acea stare de ignoranţă şi de stupiditate, la care ruşii fac să se creadă că sunt reduşi, pentru a justifica fără îndoială îngâmfarea şi relele purtări cu care îi tratează, şi pe care boierii nu par a le merita.” (24)

Însuşi guvernatorul Harting îşi permitea la 23 decembrie 1814 să spună despre boieri: „Nefiind niciodată în asemenea funcţiuni şi nefiind deprinşi cu ordinea serviciului, nu numai acelui rusesc, ci şi acelui moldovenesc, neglijează orişice bună rânduială; folosindu-se de majoritatea voturilor, ei contribuie mai mult la încălcarea, decât la conservarea justiţiei.” (25)

Pentru a ilustra mai bine domnia lui Harting, să ne oprim puţin asupra rolului cinovnicilor. Aceştia formaseră în timpul ocupaţiei ruseşti în ţările române (1806-1812) administraţia civilă supusă comandantului suprem al armatei ruse de la Dunăre. Din 1812, cinovnicii au rămas în Basarabia, ignorând limba română, legile şi obiceiurile româneşti. Ca urmare, nu au putut ocupa un loc important în ierarhia administrativă a Basarabiei. De aceea, ei au început o campanie energică împotriva ordinii existente şi a elementului autohton, cu scopul de a introduce şi în Basarabia legile şi instituţiile ruseşti.

Cinovnicii raportau lui Harting că românii nu au avut niciodată legi speciale, că tradiţiile nu erau scrise şi erau contradictorii, că românii erau incapabili şi duşmănoşi faţă de Rusia şi că se cuvenea introducerea legilor şi a organizării ruseşti. În fruntea lor se aflau din nou Krupenski, viceguvernator între 1816 şi 1823, şi Somov, care prezidase Divanurile principatelor în timpul ocupaţiei, şi care acum era secretarul lui Harting. În 1814, Harting prezenta miniştrilor de la Petersburg un proiect de lege întocmit de Somov, vizând organizarea Basarabiei după modelul provinciilor ruseşti centrale. Primul care aducea acuzaţii românilor era însuşi guvernatorul Harting, care spunea: „Ei (românii) ascund situaţia exactă şi împrejurările locale şi stăruie ca ruşii să aibă mai puţine funcţii şi dimpotrivă moldoveni să fie mai mulţi.” (26) El cerea chiar ca „Basarabia să fie transformată într-o gubernie de tip rusesc general, păstrându-se doar unele particularităţi locale.” (27)

Sub conducerea mitropolitului Gavriil, românii au dat o ripostă viguroasă acestor impertinenţe. Datorită acestei opoziţii, planul cinovnicilor a dat greş. Românii au făcut un lung memoriu împotriva lui Harting, arătând calomnia şi netemeinicia denunţărilor bandei de funcţionari ruşi. Ei cereau de asemenea să li se garanteze privilegiile acordate.

Generalul Harting, întrunind atât autoritatea militară, cât şi cea civilă a provinciei, îşi permitea să ceară la 10 decembrie 1813 Ministerului justiţiei să i se admită să-i judece pe funcţionarii moldoveni, „din cauza lipsei totale de legi în Moldova, în afară de dreptul celui mai tare.” (28) El cerea ca aceşti funcţionari să fie judecaţi conform legilor ruseşti. De asemenea, cerea schimbarea consilierilor români ai primului departament, care erau numiţi de fostul guvernator Sturdza. În acest scop, el întocmea amintita scrisoare din 23 decembrie 1814.

Somov a întocmit o scurtă „schiţă” a administraţiei interne a provinciei şi un proiect de regulament al administraţiei civile (1814), prezentate de Harting guvernului central. Cu această ocazie se enumerau numeroase neajunsuri ale organizării de până atunci, căutându-se sub pretextul îndreptării lor ştirbirea autonomiei Basarabiei. Ca urmare, boierii scriau mitropolitului Gavriil: „Turma ta se îneacă în valurile ce emană din întunericul invizibil pentru suprimarea obiceiurilor noastre.” Şi continuau, cu scopul de a fi auziţi şi mai „sus”: „Se poate oare crede că Moldova nu a avut şi nu are legi şi regulamente? Oare nu există toate obiceiurile vechi moldoveneşti şi reguli obligatorii? Nu există oare pravile tipărite a lui Vasile Voevod (Lupu)? Nu există oare… legiuirile gospodarilor, porunci şi diate? Nu se instruiesc oare treburile după legile lui Justinian şi alţi împăraţi? Oare se poate să fim atât de calomniaţi ca acum în situaţia noastră actuală?” (29)

Încă în 1814, „arbitrariul” şi „apăsările” impuse de acest guvernator aveau nevoie de o anchetă, pentru care sosea în Basarabia (în mai) generalul Gais. Cu această ocazie s-a stabilit ca Harting să rămână doar comandant militar, iar în posturile civile să se numească boieri pământeni. Iar în urma memoriului românilor amintit mai sus, calomnia ruşilor a fost examinată şi scoasă la iveală prin străduinţa comisiei funcţionarului Svinin. El trebuia să clarifice: „În ce constau dispoziţiunile legale şi obiceiurile de acolo, scrise şi orale, şi pe ce se întemeiază nevalabilitatea acestora? Există, oare, vreo colecţie sau vreo codificare a acestor dispoziţiuni? Ce anume procese se cercetează şi se judecă după legile şi obiceiurile de acolo şi care după legislaţia rusă?” (30)

Svinin, şeful comisiei trimise, constata că „moldovenii sunt de un caracter liniştit, blând şi bun… simpli, primitori, tari în credinţă religioasă şi către patrie şi ascultători ai autorităţilor, din cauza abuzurilor dese au devenit timizi şi neîncrezători în guvern.” Cu alte cuvinte, raportul dădea total câştig de cauză românilor. (31) El a fost prezentat de ministrul rus al poliţiei, generalul Veazmitinov, consiliului de miniştri al imperiului la 22 februarie 1816. Guvernatorul Harting a fost demis de ţar. El nu a primit nicio recompensă pentru aceasta, iar, după moartea sa, fiicei sale i s-a refuzat o pensie, sub motivul de lipsă reglementară de ani serviţi.

Ţarul spunea despre Harting adresându-se noului guvernator: „Odată cu schimbarea primului guvernator (Sturdza), lucru ce devenise necesar în anul 1813, în ocârmuirea acestei provincii au apărut toate viciile: pe de o parte ea a fost lăsată pe mâna oamenilor nepricepuţi, iar pe de altă parte pe seama funcţionarilor incorecţi şi interesaţi.” (32) De asemenea, şi Kiseliov se referea la ceea ce a rămas în urma lui Harting: „Totul acolo (în Basarabia) este în arendă, totul are preţ şi ispravnicii sunt datori să prade mai mult ca alţii.” Iar contele Capodistria îi va ordona succesorului lui Harting: „Revocaţi imediat din Basarabia pe toţi funcţionarii care au servit sub generalul Harting.” (33)

Se părea că ţarul va manifesta din nou înţelegere pentru români. Până atunci, el manifestase o anume simpatie, desigur interesată, pentru ei, încât Kasso putea chiar să spună despre scrisoarea sa din 1 aprilie 1816, adresată mitropolitului Basarabiei: „În aceste cuvinte se cuprindea recunoaşterea unei naţiuni deosebite în Basarabia, cu drepturile ei istorice şi, de asemenea, menţionarea despre legăturile ei de sânge cu Roma îndepărtată.” (34) De aceea, crezând în nemărginita mărinimie a ţarului, boierii i se adresau acum prin acelaşi mitropolit: „Dă-ne nouă un ocârmuitor civil pentru această provincie din moldoveni băştinaşi, un bărbat căruia i-ar fi cunoscute familiile nobile locale, obiceiurile şi legile noastre şi a ţărilor mejieşe (vecine) cu noi, fiindcă neavând acuma un aşa ocârmuitor, din zi în zi vom fi înstrăinaţi de obiceiurile noastre.” (35)

Dar nou guvernator numit era senatorul Moderah, propus de ţar însuşi. Imediat el a fost însă schimbat de Bahmetiev. Cu acest prilej, ţarul îi scria din nou lui Gavriil: „Intenţiunea mea constă în a dărui Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare cu drepturile, obiceiurile şi legile… Eu vreau ca această ţară roditoare să reînvie la o viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu (Bahmetiev) şi de la conlucrarea într-un suflet cu toţi locuitorii Basarabiei.” (36)

Tot în 1816, un ukaz dădea un nou regulament administrativ, conform căruia era reunit un consiliu general cu două camere, sub preşedinţia generalului Bahmetiev, cu titulatura de „polnomocinâi namestnik”. Totodată, acum erau înfiinţate opt judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni.

Cu toate acestea, administraţia ţaristă nu a întârziat să pună piedici tot mai mari românilor. Şicanările apăreau mai ales când era vorba de folosirea limbii ruse în documentele oficiale. Autorităţile române se plângeau prin urmare de acest fapt. În 1815, membrii numiţi pentru stabilirea birului se plângeau guvernatorului că „spre alcătuirea aşăzării birului, este neapărată trebuinţă ca să avem scriitori moldoveni, fiindcă noi limbă rusască nu ştim, precum este cunoscut şi exelenţiei voastre.” În acelaşi an, sameşul isprăvniciei Codru către „expediţia finanţii” mărturisea că ar fi dat porunci în rusă, „dar eu cu toată supusa plecăciune îndrăznesc a arăta că nu le pot dezlega, neştiind limba sau scrisoarea aceasta, a le tălmăci n-are cine…” Iar în 1818, spătarul Vasile Rosetti spunea despre actele ruseşti: „Cetind jurnalul ci era închiet în limba rusască, care foarte puţin o înţăleg, şi pentru care de îndestuli ori în puterea obrazovaniei am pus înainte sovetului ca să conteniască o aşa lucrare în sângur limba rusască, dar nu am avut ascultare.” (37)

În jalba boierilor către ţar din 5 iulie 1814, aceştia rugau „a se căuta toate pricinile în limba moldovenească a pământului… căci toate pravilele Moldovei nu sunt într-altă limbă, decât în dreapta limbă moldovenească, toate documentele pentru moşii şi pentru feliuri de giudecăţi şi învoele sunt alcătuite numai în limba moldovenească. Tot norodul aceştii oblastii nu are înţălegere altei limbi decât a patriei sale.” (38) Iar la 31 iulie 1816, boierii se adresau şi cârmuirii Basarabiei printr-un text care poate fi considerat ca moto şi chintesenţă a luptei basarabenilor pentru limba română: „Videm prin giudecăţile noastre hărtii ruseşti, hotărâri streine, obiesnenii, razvrajenii, şi cu alte numiri; în tot ceasul greşim, şi vom greşi, neînţelegând nici întru unile, ce avem a cere, nici întru acele ce avem a păzi, noi ştim din niam în niam, lege, obiceiurile şi limba pământului.

De asemenea, judecătoria din Cetatea Albă declara în 1818 că nu primeşte acte ruseşti „lucrate numai în singură limba rusască, de care citenurile (cetăţenii) moldoveni neavând ştiinţă…” (39) În 1819, aceeaşi judecătorie solicita ca „toate hărtiile… să nu fie într-alt chip scrisă decât în limba moldovenească.” Iar mai tîrziu, judecătorul Constantin Machedon declara: „Eu mă găsesc sălit a pune înainte aceştii giudecătorii spre a se aduce toate pricinile întru tălmăcire în limba moldovenească de care am ştiinţă.” Altfel „nici cu un chip di astăzî nu mă unesc a iscăli hărtiile, ci de acum să vor lucra în limba rusască, care mie îmi esti cu totul necunoscută.” (40)

Să mai notăm şi declaraţia ispravnicului de Hotin, Filodor, din 1820: „Să să lucrezi toate hărtiile în natiia moldoviniască… şi canţălăriia aceştii ispravnicii să se întemeieză lucrare ei în limba moldoviniască, precum au fost şi mai înainte… Căci întru acestea urmând şi ucazul giudecătorii ţinutului cătră ispravnicie ca toate hărtiile să să lucrezi în dialectul moldovinescu…” (41)

După cum se vede, în zonele în care erau plasaţi cei mai mulţi colonişti străini, limba română începea să fie izgonită din actele oficiale. Dacă adăugăm la aceasta haosul din administraţie, corupţia şi necinstea de la tot pasul, putem spune că am sintetizat în câteva cuvinte situaţia Basarabiei în perioada organizării provizorii din 1812-1817.

Vezi şi...

 

Note:
1  Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 8.
2   Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, 1940, p. 61-62.
3    Idem, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 160.
4    Ibidem.
5    Ibidem.
6    Ibidem, p. 161.
7    Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 7.
8    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 114.
9    Ibidem, p. 112-113.
10  Leon Kasso, Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940, p. 312.
11  Mihai Adauge, op. cit., p. 114.
12  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 179.
13  Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 78.
14  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 398.
15  Ibidem, p. 399.
16  Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 8.
17 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 82-83.
18  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 9.
19  Nicolae Iorga, op. cit., 1912, p. 159.
20  Ibidem.
21 Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău, 1929, p. 16.
22  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 127.
23  Mihai Adauge, op. cit., p. 114.
24  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 92.
25  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.
26  Petre Cazacu, op. cit., p. 92.
27  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 415-416.
28  Alexandru Boldur, op. cit., p. 17.
29  Ibidem, p. 23-24.
30  Leon Kasso, op. cit., p. 309-310.
31  Alexandru Boldur, op. cit., p. 26.
32 Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 16.
33  Petre Cazacu, op. cit., p. 92.
34  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 83.
35  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.
36  Alexandru Boldur, op. cit., p. 27.
37 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 9.
38  Ibidem, p. 10.
39  Ibidem, p. 12.
40  Ibidem, p. 13.
41  Ibidem, p. 14-15.


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta Republicii Democratice Moldoveneşti (1918) suprapusă cu R.A.S.S.M.(1924) şi Republica Moldova (1991)
Harta Republicii Democratice Moldoveneşti (1918) suprapusă cu R.A.S.S.M.(1924) şi Republica Moldova (1991)
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2014 istoria.md