Prima pagină Noutăţi Hărţi Download Concurs Despre noi Contact
Primul site de Istorie
din
pînă în
Categorii
PageRank Checking Icon
Pe site au loc lucrari. Siteul poate functiona incorect. Ne cerem scuze pentru incomoditate.
Înapoi

Organizarea Basarabiei - Administraţia (1812 - 1918)

Stemă Basarabiei Ţariste
Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883
Stemă Basarabiei Ţariste
 Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883
 
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

În perioada domniei ţarului Alexandru I (1812-1825), în Basarabia a fost conservată în bună măsură administraţia din vremea fanarioţilor. Aceasta era o manevră foarte abilă a autorităţilor ruseşti, menită să atragă privirile popoarelor din vecinătatea Basarabiei, şi pe care Rusia dorea să le încorporeze în scurtă vreme imperiului său. În acest sens, ruşii voiau să arate câtă libertate de mişcare aveau naţionalităţile imperiului lor faţă de cele supuse imperiilor învecinate. De aceea, se poate spune că în prima perioadă a ocupaţiei, Basarabia s-a bucurat de un tratament privilegiat în raport cu celelalte gubernii ruseşti.

Astfel, administraţia provizorie a Basarabiei a menţinut vechile diviziuni administrative din timpul principatului Moldova, ţinuturile, subîmpărţite la rândul lor în ocoluri. Primii ispravnici ai ţinuturilor au fost boieri români, precum Catargiu, Ghica, Balş, Dimachi, Leon, Vârnav, care aveau grija ţinuturilor şi a impozitelor. De asemenea, primii membri ai Consiliului suprem al provinciei (Verhovnâi sovet) au fost boierii Răşcanu, Başotă, Nicolae Catargiu, Petrache Catargiu. În 1822 membri ai Consiliului erau boierii Botezat, Cazimir, Leon, Chirica, în 1826 Costache Ciornei etc. Dar, treptat, rolul nobilimii moldovene în conducerea oblastiei devenea mai mult formal, căci formele de autonomie erau fictive. Primul guvernator al Basarabiei numit în 1812 era, într-adevăr, român, Scarlat Sturdza, dar avea 80 de ani şi era bolnav, supravegherea Basarabiei revenind în aceste condiţii amiralului Ciceagov, comandantul suprem al armatei de la Dunăre. Curând, Sturdza va fi înlocuit de un guvernator rus, şi de atunci înainte niciunul dintre guvernatorii Basarabiei nu a mai provenit din rândurile populaţiei autohtone. Mai ales după moartea ţarului Alexandru I, administraţia se va rusifica încetul cu încetul, iar autonomia provinciei, de care se făcuse atâta caz la început, va fi suprimată.

Se rusifica chiar şi aspectul edilitar. Clădirile statului din oraşe începeau să poarte însemnul vulturului bicefal rus, bisericile căpătau inscripţii şi picturi slavoneşti, şcolile şi bibliotecile erau tot mai mult invadate de cărţi ruseşti şi pe pereţii lor trebuiau agăţate portretele ţarilor. Principalele străzi ale oraşelor Basarabiei au fost botezate şi rebotezate cu nenumărate nume ale unor împăraţi, personalităţi şi scriitori ruşi şi împânzite cu monumente ale ţarilor. Oraşele, mai ales, începeau din ce în ce mai mult să îşi piardă aspectul românesc.

În tot acest timp, în starea administrativă a Basarabiei era un veritabil haos, neexistând nici legile care s-ar fi cuvenit pentru ameliorarea ei. Folosind pretextul abuzurilor săvârşite de boierii români, ruşii căutau să se infiltreze ei înşişi în conducerea provinciei. În acest sens, un rol deosebit l-au avut funcţionarii ruşi (cinovnici), care au împânzit toate nivelele administraţiei, ignorând limba română, legile şi obiceiurile populaţiei locale. Antagonismul dintre legile ruseşti şi cele moldoveneşti trebuia cumva aplanat şi, pentru a nu nemulţumi complet vreo parte, s-a încercat o îmbinare a lor. În consecinţă, Basarabia nu mai depindea de Ciceagov, ci era dependentă de gubernia Podoliei. Ukazul (decretul) din 21 mai 1816 desfiinţa divizarea administraţiei în administraţie militară pentru oraşe şi civilă pentru restul teritoriului. Ca urmare, din acel moment oraşele se supuneau şi ele autorităţilor civile. În ukaz se specifica faptul că „miniştrii nu mai trebuie să considere această provincie în aceeaşi dependenţă în care se găsesc guberniile interne ale Rusiei.” (1) Numai ministrul de interne se putea amesteca de acum înainte în treburile provinciei, dar numai în ceea ce privea problemele coloniştilor. Însă miniştrii ruşi de interne au profitat de acest privilegiu şi la 22 martie 1818 se crea organul special numit „Direcţiunea generală a coloniştilor din regiunea de sud.” Ca dovadă a importanţei acestei direcţiuni, curatorul general al coloniştilor din regiunea de sud, generalul Inzov, va ajunge curând guvernatorul Basarabiei.

Prin urmare, venind pe tron în 1825, noul ţar Nicolae I a găsit autonomia Basarabiei destul de şubrezită, lui mai rămânându-i foarte puţine lucruri de făcut pentru a o suprima cu totul, după cum îşi propusese. El a suprimat dreptul nobililor de a alege pentru funcţiile administrative, a suprimat votul consultativ în legiferarea organului suprem al provinciei, a limitat întrebuinţarea limbii locale şi a limitat şi aplicarea în caz de litigii a legiuirilor locale.

În plus, în întreaga perioadă a dominaţiei ruseşti, în administraţia Basarabiei au existat jaful şi corupţia, moştenite de la sistemul fanariot, dar cu nimic atenuate de regimul ţarist. Astfel, încă în 1816, generalul Kiseliov raporta ţarului: „Prefecţii Basarabiei sunt obligaţi să fie mai mari hoţi decât ceilalţi, deoarece sunt obligaţi să cheltuiască pentru numirea lor între 20.000 şi 30.000 de ruble.” (2)

Paralel cu această dezorganizare şi anarhie, în administraţia Basarabiei se impunea din ce în ce mai mult rusificarea. De aceea nu e de mirare că în 1835 era dat un răgaz, practic un ultimatum, ca în decurs de şapte ani (până în 1842) limba română să fie eliminată din actele publice. Deşi a trebuit să fie amânată an de an din cauza necunoaşterii de către autorităţile româneşti ale provinciei a limbii ruse, totuşi această sancţiune a fost impusă în anul 1850.

În ce priveşte împărţirile administrative, la început s-au păstrat cele 12 ţinuturi din vremea principatului Moldovei, conduse de ispravnici, adică Hotinul, Soroca, Iaşi, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Ismail, Greceni, Codru, subîmpărţite în ocoluri conduse de ocolaşi. Numărul ţinuturilor şi al ocolurilor avea să varieze însă pe parcursul secolului, astfel că în 1817 ocolurile erau împărţite între ţinuturi astfel: Hotinul avea 8 ocoluri, Soroca – 7, Iaşi – 6, Orhei – 12, Tighina – 4, Codru – 2, Ismail – 4 şi Greceni – 2. (3)

În 1818 erau menţinute numai şase judeţe (ţinuturi): Hotin, Iaşi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, Ismail. În 1835 mai apăreau judeţele Orhei şi Soroca, iar Ismailul era denumit Cahul. Pe lângă ele exista şi o „gradonacealstvo”, formată din oraşul Ismail şi teritoriul vecin, constituind din 1830 o administraţie orăşenească independentă. Această împărţire a rămas în vigoare până în 1856, când sud-vestul Basarabiei a fost restituit Moldovei prin pacea de la Paris din urma războiului Crimeei.

Prin urmare, în 1857 pe resturile rămase Rusiei ale judeţului Cahul s-a înfiinţat judeţul Comrat, care la rândul lui a fost desfiinţat la 19 august 1858, teritoriul său fiind împărţit între judeţele Tighina şi Cetatea Albă.

La rândul lor, ocolurile au fost înlocuite prin voloste, asemănătoare plăşilor. Volostele erau repartizate astfel pe judeţe în 1862:  Hotin – 10 voloste, Soroca – 12, Iaşi – 9, Orhei – 13, Chişinău – 13, Tighina – 4, Cetatea Albă – 1. Volostele erau organizaţii administrative ale românilor şi ele proveneau direct din vechile ocoluri. Pe lângă acestea însă existau pe pământul statului o administraţie în judeţul Hotin, două voloste în Tighina şi două în Cetatea Albă. Acestea erau judeţele de margine, populate de cel mai mare număr de colonişti şi de aceea aici se întâlneau mai puţine voloste. În schimb, coloniştii se bucurau de o administraţie proprie. (4)

Se întâmpla, de asemenea, ca unele legi ruseşti să nu fie extinse şi în Basarabia, cum a fost cazul legilor în privinţa Direcţiunii oblastiei din 1837, 1845 şi 1852, ceea ce mai marca încă o urmă de autonomie. Numai în 1854 s-a aplicat aici legea generală despre Direcţiunile guberniale, însă cu păstrarea Sfatului oblastiei şi cu introducerea în compunerea lui a unui viceguvernator. Viceguvernatorul, aflat în funcţiune, a fost numit preşedintele Palatului Finanţelor şi a intrat şi el în compunerea Sfatului oblastiei.

Dar şi reformele se introduceau mai târziu în Basarabia faţă de restul imperiului. Reforma agrară, legiferată în 1861, s-a aplicat în Basarabia abia în 1869 (în 1861 fuseseră eliberaţi numai ţiganii iobagi); zemstvele, introduse în Rusia în 1864, au pătruns aici numai în 1869; tot în 1864 s-a promulgat reforma judecătorească, dar tot în 1869 a fost şi aceasta pusă în aplicare în Basarabia. Abia după acest an reformele se vor introduce simultan în Basarabia şi în restul Rusiei: desfiinţarea pedepselor corporale şi noua organizare a oraşelor în 1870, ca şi serviciul militar obligatoriu pentru toţi locuitorii în 1874. Aceste reforme au avut menirea de a integra mai bine Basarabia în cadrul statului rus, de a sensibiliza populaţia şi de a o familiariza cu instituţiile ruseşti şi cu spiritul public al Rusiei. Ele au contribuit la nivelarea populaţiei şi la distrugerea sistemului de stări sociale.

Dintre toate aceste reforme, cea mai importantă pentru subiectul tratat aici a fost fără îndoială cea privind instituirea zemstvelor (1869-1870). Se ştie că Rusia era un stat absolutist fără parlament şi fără autonomie regională. Dar introducerea zemstvelor era tocmai o concesie făcută de absolutism curentului tot mai accentuat spre constituţionalitate şi autonomie, cum era şi ukazul de împroprietărire a clăcaşilor. Prin legea amintită, ţarul Alexandru II introducea autonomia comunală, judeţeană şi provincială în Rusia. Fiecare oraş, judeţ şi gubernie obţineau drept deplin de a alege consilii comunale, judeţene şi provinciale, în a căror componenţă intrau laolaltă nobili, târgoveţi şi ţărani. În competenţa zemstvelor intrau chestiuni referitoare la gospodărirea locală, poşta, serviciul sanitar etc. Sediul zemstvelor se afla în capitalele ţinuturilor sau ale provinciilor (Chişinău). Membrii zemstvelor se alegeau pe bază de cens, dintre nobili, orăşeni şi ţărani. Activitatea politică a zemstvelor a fost însă o copie fidelă a politicii ţariste de rusificare. Tot legat de apariţia zemstvelor trebuie consemnată apariţia legiuirilor Basarabiei în 1869, traduse din greceşte de Manolache Donici şi codificate către o comisie de specialişti, nouă dovadă a deosebirii dintre Basarabia şi Rusia.

Din cauză că alegerile pentru zemstve se bazau pe sistemul cenzitar, participarea ţăranilor în aceste organe ale administraţiei locale era redusă. Între 1890 şi 1906 aleşii trebuiau să fie aprobaţi de guvernatorul Basarabiei. În 1885 proporţionalitatea în zemstvele judeţene era de 42% nobili, 39% ţărani, 16% orăşeni şi 2% clerici. (5) În acelaşi timp, în administraţia gubernială situaţia sărăcimii era şi mai precară: 81% nobili, 11,2% orăşeni, 6,8% ţărani şi 0,4% clerici. (6) Zemstva aceasta se afla sub controlul guvernului. Pentru unele chestiuni trebuiau cerute aprobări guvernatorului sau ministrului de interne, pentru altele prevăzându-se posibilitatea contestaţiei din partea guvernului. Neajunsurile zemstvei erau: baza socială foarte redusă, cu ignorarea elementelor mai puţin avute ale societăţii, dezinteresarea prin urmare a ţărănimii de problemele administraţiei locale, mijloacele limitate ale zemstvelor, un sistem permanent de neîncredere a guvernului faţă de instituţiile zemstviale, accentuat prin ideea că zemstva era un element eterogen, impropriu absolutismului, şi atrăgea inevitabil după sine necesitatea inaugurării sistemului parlamentar.

Din 1890 zemstvele deveneau organe ale statului, totodată intensificându-se controlul guvernului central asupra lor şi reducându-se şi mai mult influenţa ţărănimii şi a orăşenimii în cadrul zemstvei, cu mărirea paralelă a reprezentării nobilimii. O lege democratică a zemstvelor va fi dată abia în 1917, dar atunci era prea târziu.

După reîncorporarea în 1878 a sud-vestului Basarabiei la Rusia, trebuie consemnat că în acea regiune s-au conservat instituţiile judeţene moştenite de la statul român: consiliile judeţene şi comitetele permanente, schimbându-li-se doar numele.

Cât despre activitatea propriu-zisă a zemstvelor, în Basarabia ele şi-au îndreptat atenţia în primul rând asupra organizării serviciului sanitar la ţară. În 1892 a început, cu ajutor din partea guvernului, ridicarea spitalului de la Costiugeni, despre care prinţul Urusov scria în 1907 că „e puţin probabil ca în Rusia să se găsească un spital asemănător celui din Costiugeni.” (7) Au fost de asemenea combătute boli ca pelagra, turbarea etc. şi au fost înfiinţate farmacii la târguri şi la sate. În plus, s-au răspândit ştiinţele agronomice, prin înfiinţarea a trei şcoli de agricultură: la Purcari (Cetatea Albă), Cocorozeni (Orhei) şi Grinouţi (Soroca), apoi şi la Cricova (Chişinău). S-a încercat chiar crearea unei academii de agricultură, dar primul război mondial o va amâna.

Cert este că, prin sistemul său administrativ, Basarabia a constituit o porţiune specifică în cadrul Imperiului rus, care nu s-a încadrat cu adevărat niciodată în globalitatea acestuia.

 

Vezi şi...

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici...

 

Note:
1  Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău, 1929, p. 31.
2    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 61.
3    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 120.
4    Ibidem, p. 125.
5    Ibidem, p. 203.
6    Ibidem.
7    Ibidem, p. 205.

 


Comentarii:

Pentru a lăsa comentarii trebuie să fiţi înregistrat şi logat pe site Click Aici
Înapoi
Istoria.md
Hărţi
Harta principatelor româneşti, 1856-1859
Harta principatelor româneşti, 1856-1859
Toate Hărţile...
Download
Link-uri utile
Banner Suport Energo
Febian IT Realizarea site-urilor
Memoria.ro
Banner Radio Vocea Basarabiei
Banner Portalul basarabenilor din România
Copyright © 2009 - 2014 istoria.md